În urmă cu câţiva ani, într-un spital dintr-un oraş oarecare, pe patul de moarte, un tânăr îşi doarea foarte mult să o cunoască pe asistenta care-l îngrijea. El fusese accidentat foarte puternic (un accident de maşină, cumplit). În urmă cu mulţi ani avusese o dragoste într-o tabără de iarnă, undeva în nordul ţării, şi se îndrăgostise lulea de o fată care nici măcar nu se uita la el. Următorii zece ani ai lui i-a trăit foarte marcat de această iubire.

Ajunsese profesor de limbă română în oraşul respectiv şi-şi închipuia că pe toate străzile se întâlneşte cu fata respectivă. Era profesor în oraşul în care ştia el sigur că fata locuieşte. Foarte iubit de copii, adorat de-a dreptul de copii.

Într-o după-amiază, pentru că perorase un pic împotriva orânduirii comuniste, o maşină neagră îl călcă, pe trotuar. Îl loveşte şi dă cu el de pământ. Nu vine salvarea pentru că s-au îngrijit să nu vină salvarea. În ultimă instanţă cineva, totuşi, din direcţiunea şcolii, îl ia în maşină, îl duce la spital, unde este într-o comoţie prelungită. Revenindu-şi, îşi dă seama că este foarte puternic atins la cap şi în jurul capului avea numai bandaje de tifon. Dar simţea nişte mâini speciale care-l bandajau şi dez-bandajau, îl hrăneau, îl îngrijeau de fiecare dată. Şi el era foarte uimit, pentru că îi ştia pe deplin gesturile pe care le-ar fi avut în momentele respective, identice cu acelea pe care le avea „mâna”.

A trecut aproape o lună de zile în care el n-a putut vedea nimic, auzea doar foarte vag glasul medicului în primul rând; asistenta nu vorbea niciodată. Când, după mai bine de 45 de zile, i s-a desfăcut bandajul şi i-a revenit cât de cât vederea, a constatat că chipul celei care-l îngrijise era identic cu chipul femeii, fetei de care se îndrăgostise în urmă cu zece ani de zile şi care recunoscuse în profesorul de limbă română pe cel de care şi ea se îndrăgosti-se, nimic spunându-i.

În timp, profesorul de română a devenit student la teologie, s-a hirotonit…Asistenta a devenit soţia sa. Şi singurul dar pe care reuşesc să şi-l facă de Crăciun este că, de fiecare dată, să se întoarcă (ei stau undeva foarte departe de ţară) acasă. Şi în aceeaşi sală de clasă în care profesorul de română i-a învăţat pe copii să colinde, prin ’86-’87, continuă să-şi petreacă Crăciunul cu toate generaţiile de copii care i-au trecut prin mână ca profesor.

E mai mult decât o poveste de dragoste. Este realitatea că, uneori, dincolo de bandajele lumii, cu care suntem înfăşuraţi, chipul celor care ne iubesc ne protejează în permanenţă. Ne poartă de grijă şi, nu în ultimul rând, devin sensul de a supravieţui tuturor rănilor.

Indiferent de rana pe care o purtăm şi pe care ne-o produce uneori chiar dragostea, există întotdeauna Chipul care ne protejează, dincolo de toate bandajele lumii, şi acesta este Chipul lui Hristos. Şi atunci martirajul, încununarea, răstignirea, râsul şi plânsul deopotrivă ne sunt până la urmă daruri de la Dumnezeu şi sunt făcute toate ca să ne mântuim.

Părintele Constantin Necula

Extras din ”Porţile Cerului”, Ed. Agnos