„Să luăm aminte! Sfintele Sfinţilor!” este invitaţia la sfinţenie din miezul dumnezeieştii Liturghii. Un text, o formulă liturgică, un mesaj, o chemare de aproape două milenii…

Printre primele descrieri ale Liturghiei din punct de vedere istoric, Didahia celor Doisprezece Apostoli subliniază că, cel mai important moment al adunării creştine este reprezentat de momentul în care preotul rosteşte către creştini: „De este cineva sfânt să vie, să se apropie, iar de nu este, să se pocăiască!” Astăzi, aceste cuvinte nu mai au sensul de întrebare, ci au devenit o simplă afirmaţie. Dar, până la urmă, cui se adresează? Cine sunt sfinţii?…

„Să luăm aminte! Sfintele Sfinţilor!”

Este adevărat că mistica liturgică a dat o interpretare simbolică acestei formule euharistice. Dumnezeiasca Liturghie a fost privită ca fiind împreunarea cerului şi a pământului, a îngerilor, a sfinţilor şi a oamenilor, într-o mulţumire comună adusă lui Dumnezeu. Este adevărat că şi Sfinţii participă nevăzut la dumnezeiasca Jertfă, dar „Sfintele Sfinţilor” nu fac referire la ei, ci la noi, oamenii din lut şi carne. Nouă, celor care ne-am pregătit de marea întâlnire cu Însuşi Mântuitorul prezent în Sfânta Euharistie.

Deci, „Sfinţii” sunt creştini ai zilelor noastre, contemporani, oameni cu probleme şi greutăţi asemenea nouă. Nu au nimic în plus şi nimic în minus, nu le vedem aura pe timpul nopţii şi nici nu se ridică de la pământ, atunci când se roagă! Trecem pe lângă ei zilnic, de multe ori desconsiderându-i: „un cerşetor”, „o bătrână senilă” ori „o femeie de la ţară”…

Totuşi, există un moment în care ne dăm seama de sfinţenia vieţii unui om, un moment în care noi rămânem fără cuvinte. Modul cum îşi încheie socotelile cu lumea acesta trecătoare, constituie o notă caracteristică a întregii vieţi. Aşa ne spune şi Pavel Apostolul: „Priviţi la înaintaşii voştri, priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa!” (Evrei 13, 7)

Exemplul pe care l-am avut înaintea ochilor, zilele acestea, este cel al unei femei simple, de la ţară – o bătrână care ne predă, dincolo de mormânt, o adevărată lecţie de viaţă. Bunica Elena din satul Boroseşti, judeţul Iaşi, era o fiinţă de un metru şi câţiva centimetri. Un destin încercat. A rămas văduvă de tânără, soţul ei sfârşind în închisorile comuniste, alături de alţi mărturisitori ai credinţei. Şi-a crescut singură fiica, ba şi câţiva nepoţi.

Ce o caracteriza? Dragostea de biserică şi de slujitorii ei. Părintele din sat mărturiseşte că nu ştie slujbă, în ultimii 30 de ani, la care bătrâna Elena să nu fi participat – cu una sau două excepţii, când a mai fost internată în spital. Aşa au curs zilele femeii, până la 94 de ani.

În a 93-a vară, a început să se pregătească de iarna veşniciei: „Mama avea multe flori în curte, de la trandafiri, până la crizanteme. Prin august, m-a trimis să-i cumpăr un coş de pernă. Într-o dimineaţă, am găsit-o cu foarfecele în stratul de crizanteme. Tăia doar petalele. Le-a pus la uscat pe prispă, erau multe. Atunci, nu i-am zis nimic, până am găsit-o şi la trandafiri. Mamă, dar de ce nu îi laşi să înflorească cum trebuie? Lasă, zice, or să mai înflorească alţii, acum îmi trebuie pentru perna din sicriu, căci la iarnă plec!”, mărturiseşte fiica bătrânei.

Timpul a curs până în seara de Sfinţii Trei Ierarhi când, la vreme de vecernie, femeia a bătut în fereastra copiilor: „Veniţi, că eu mă duc!” Speriaţi, au adus-o la căldură, în casă, întrebându-o cum a ajuns pe gheaţă şi prin nămeţi, pe o distanţă considerabilă de casa ei şi la cei 94 de ani pe care-i avea.

Bunica a stat un pic pe canapea, s-a liniştit, apoi i-a rugat să o ducă la casa ei: „Nu vreau să mor prin străini, vreau la bordeiul meu!” Crezând că este vorba doar de o panică a singurătăţii, copiii au dus-o şi, apoi, au mai stat cu ea în cămăruţa luminată doar de candelă. „Deodată, s-a luminat la faţă şi mi-a zis să aprind lumânarea. Am crezut că glumeşte. Aprinde lumânarea că eu nu mai stau… să fiţi credincioşi!”…

Pe drumul troienit de zăpadă, însoţită de tot satul, cu pernuţa de petale sub cap, bunica Elena a plecat zâmbitoare, la sfârşitul acestei săptămâni, spre marea întâlnire cu Domnul Hristos. Aşa se sting sfinţii noştri!

Sursa: Nicolae Pintilie, doxologia.ro